,,Pentru unii e o poveste plină de tristeţe dar pentru cei care l-au cunoscut pe Dumnezeu povestea Chiarei e una plină de speranţă, curaj, bucurie şi încredere în Creator. Doar un creştin poate recunoaşte în viaţa sa precum şi în viaţa Chiarei bucuria care provine din suferinţă. Aceasta este experienţa cu Dumnezeu a unei femei din Roma.
Chiara Corbella şi-a cunoscut soţul, Enrico, într-un pelerinaj. După câţiva ani s-au căsătorit şi au conceput primul lor copil.
Erau amândoi foarte entuziasmaţi de creatura ce creştea în interiorul Chiarei. Dar după câteva luni doctorii le-au spus că bebeluşul nu s-a dezvoltat normal şi nu va reuşi să supravieţuiască în afara pântecelui mamei. Chiara a decis să o păstreze pe Maria, refuzând să facă avort. A purtat-o până la final după care a ţinut-o pentru puţin în braţe privind cum trece în cealaltă viaţă.
A rămas însărcinată şi pentru a doua oară. Şi probabil au început din nou pregătirile pentru a-l primi pe cel mic. Dar doctorii le-au spus din nou pe la mijlocul sarcinii că bebeluşul nu va suprevieţui în afara pântecelui. Chiara, din nou, a dus sarcina până la sfârşit, l-a născut pe David şi l-a ţinut puţin în braţe privind cum trece în cealalţă viaţă.
În loc să se întristeze, să fie plini de amărăciune şi să se închidă față de viaţă, Chiara şi Enrico au început să vorbească în public despre darul vieţii, chiar dacă a fost unul scurt. Chiara a afirmat următoarele:
„Dumnezeu ne-a dat doi copii speciali, dar ne-a rugat să-i însoţim doar până la naştere. Ne-a permis să-i ţinem în braţe, să-i botezăm şi să-i dăm înapoi în mâinile Tatălui. Am primit o pace şi o bucurie pe care nu le-am mai experimentat niciodată.”
Chiara şi Enrico au conceput un copil pentru a treia oară. Copilul se dezvolta bine. Dar în mijlocul sarcinii doctorii au informat-o că bebeluşul este bine dar acum este ea cea care are probleme. I-au spus că are cancer. Din cauza tratamentului puternic pe care ar fi trebuit să-l urmeze şi care ar fi afectat bebeluşul ea a decis să-l amâne pentru ca bebeluşul să poată primi viaţă.
După ce bebeluşul Francesco s-a născut bucuros şi sănătos, Chiara a început tratamentele. În curând îşi dădu seama că moartea ei este iminentă aşa că a început să se roage la Dumnezeu spunându-i: „Doamne, poţi să îmi ceri orice, dar nu pot să fac nimic dacă sunt înconjurată de feţe aşa triste.” Rugăciunea ei a fost ascultată, cei ce veneau la ea erau într-adevăr bucuroşi şi ea şi-a purtat crucea în pace.
Chiara şi Enrico erau plini de bucurie şi pace, încât Chiara a afirmat: „Chiar dacă Domnul mă vindecă, minunea mai mare va fi că El mi-a ajutat familia şi eu trăiesc această încercare în pace.” Ei le-au răspuns celor care considerau că situaţia lor este tristă şi chiar tragică: „Unde este scris că moartea este groaznică şi de nedorit? Că a avea doi copii care au trăit doar jumătatea de oră este o tragedie?” Enrico a afirmat eroic „Dacă soţia mea va fi cu Cineva care o iubeşte mai mult decât eu, de ce ar trebui să fie supărat?”
După un an de la naşterea lui Francesco, Chiara zăcea pe patul de moarte.
În fiecare zi cei doi soţi s-au rugat pentru vindecarea Chiarei, însă cu abandonul de a nu şti cum este mai bine. Când au primit diagnosticul final în aprilie, Enrico a ajuns la capătul puterilor. Chiara i-a spus: „Enrico, dacă ai şti că ţi se propune să salvezi zece persoane, ai face-o? Da, o făcea, dar numai cu ajutorul harului Său. Şi Chiara de asemenea: „De aceea mă rog pentru vindecarea mea, fără a o dori cu adevărat.”
În dimineaţa zilei de 13 iunie 2012, în ziua Sfântului Anton, au văzut că sfârşitul ei se apropie, au mai trimis nişte sms-uri la unii preoţi pentru a se ruga pentru ei. Enrico a întrebat-o: iubirea mea, crucea Domnului chiar e dulce? Şi ea, pe care a costat-o fiecare respiraţie şi fiecare cuvânt, a răspuns, „Da Enrico, e foarte dulce!”
Privind spre Chiara, Enrico n-a mai putut scrie altceva decât atât: „Candelele noastre sunt aprinse. Îl aşteptăm pe Mire.” Şi Mirele veni...
Chiara a murit fericită deoarece în viaţa ei a privit înapoi fără a se plânge pentru nici o decizie nici pentru vreo alegere făcută.
Înmormântarea ei a fost plină de bucurie cu multe cântece scrise şi cântate de Enrico, aplauze, îmbrăţişări şi lacrimi de bucurie.
Chiara şi Enrico i-au scris o scrisoare lui Francesco cu ocazia primei zile de naştere. Au făcut asta pentru că doreau să-i dăruiască ceva care să-i rămână mult timp. În primele rânduri scriau: “Ai fost un cadou extraordinat în viaţa noastră pentru că ne-ai ajutat să privim dincolo de limitele noastre umane.” Au vorbit în aceastră scrisoare mult despre iubire şi importanţa acesteia scriind: “…suntem născuţi dintr-un act de iubire, trăim pentru iubire şi pentru a fi iubiţi, şi murim pentru a cunoaşte adevărata iubire a lui Dumnezeu. Scopul vieţii noastre este să iubim şi să fim iubiţi, fiind mereu gata să învăţăm cum să-i iubim pe ceilalţi aşa cum numai Dumnezeu te poate învăţa. Iubirea te consumă, dar e minunat să mori consumat, exact ca o lumânare care se stinge doar atunci când şi-a atins scopul. Tot ce vei face în viaţa ta va avea sens doar dacă te uiţi prin prisma vieţii veşnice. Dacă iubeşti cu adevărat, îţi vei da seama de acest lucru din faptul că nimic nu-ţi aparţine, pentru că totul este un cadou.”
I-au scris lui Francesco şi despre fraţii lui: “I-am iubit pe fratele tău şi pe sora ta – Maria şi David – şi te iubim şi pe tine ştiind că nu ne aparţii, că voi toţi nu eraţi ai noştri […] Datorită Mariei şi a lui David, suntem şi mai îndrăgostiţi de viaţa veşnică şi nu ne mai este frică de moarte.” Chiara şi Enrico îi scriu lui Francesco şi despre numele lui şi ce înseamnă pentru ei: “Numele tău e Francesco pentru că Sfântul Francisc ne-a schimbat vieţile şi sperăm ca el să fie un exemplu şi pentru tine.” Au încheiat scrisoare cu următoarea îndrumare: “Ai încredere în El. Merită.”
Enrico a fost întrebat la aniversarea a patru ani de la nunta lor: Cum vedeţi utimele luni ale soţiei dvs?
Enrico a răspuns: „Au fost dureroase şi câteodată magnifice. Pe Chiara a durea totul, însă am făcut faţă rămânând uniţi zi de zi. Viaţa noastră conjugală, fiind la încercare, doar se aprofunda.
Domnul a rămas într-adevăr prezent în mijlocul nostru. E atât de frumos să fii acompaniat în purtarea crucii de însuşi Cristos! Chiara a putut să-şi petreacă ultimele ore contemplându-l pe Isus expus în faţa ochilor ei. Eu am rămas uimit văzând-o atât de îndrăgostită de Mirele ei divin, Isus cel iubit al ei, văzând că îl iubeşte mai mult decât eu!”
Întrebat fiind, dacă nu era gelos pe Isus, Enrico a răspuns: „nu puteam să fiu gelos pe el, pentru că şi eu îl iubeam.”
În ajunul morţii Chiarei, s-a celebrat o sf. Liturghie în casa ei, despre care Enrico a afirmat: „a meritat să trăieşti o viaţă întreagă în durere pentru această liturghie. După sf. împărtăşanie, Chiara şi-a exprimat iubirea faţă de fiecare. Fiecare cuvânt din cele spuse ale ei a fost pentru a lăuda, a binecuvânta, pentru a mulţumi.”
Principiul vieţii ei a fost că nu trebuie să posedăm nimic în viaţă ca şi un merit, ci trebuie să primim totul ca pe un dar.
Uşor vom fi tentaţi să spunem, aceasta este o poveste pentru sfinţi. Însă Domnul nu ne cere să prefacem apa în vin, ci doar să umplem vasele cu apă. Să răspundem zi de zi inspiraţiilor Spiritului Sfânt şi să ne îndeplinim datoriile stării noastre. Biserica propune fiecărui credincios sfinţenia. Aceasta se cucereşte în paşi mici, implorând ajutorul harului divin în fiecare zi.
A fost întrebat Enrico, ce îi va povesti lui Francesco despre mama sa. „Cu siguranţă îi voi povesti despre cât de frumos este să te laşi iubit de Dumnezeu, deoarece dacă te simţi iubit, poţi face totul. Aceasta, după mine, este esenţa şi cel mai important lucru din viaţă: să te laşi iubit, pentru ca la rândul nostru să putem iubi şi muri fericiţi. Aceasta îi voi povesti. Şi îi voi povesti că aceasta a făcut mama Chiara. Ea s-a lăsat iubită, şi într-un anumit sens mi s-a părut că iubeşte pe toată lumea puţin. O simt mai vie astăzi decât la început. Apoi, faptul că am văzut-o murind fericită, a fost pentru mine o victorie asupra morţii. Înainte, gândul că l-aş putea vedea murind şi pe fiul meu Francesco, după experienţa cu Davide şi cu Maria, mă înspăimânta. Astăzi ştiu că aceasta este un lucru minunat care ne aşteaptă aici.”
Parfumul sfinţeniei care s-a răspândit în jurul Chiarei îl lasă destul de indiferent pe Enrico. Cei doi soţi ar fi putut să aleagă să îmbătrânească împreună. Dar ei au simțit mereu prezența lui Dumnezeu în viața lor și au fost uimiți de aceasta. Enrico știa că soția lui era specială, că ea era fericită; iar o persoană este beatificată deoarece beato înseamnă fericită. Chiara și, parțial, Enrico au perceput toată această poveste cu o mare bucurie în inimi, și aceasta i-a făcut să intuiască lucruri mari.
(prelucrare: Julia Markovits)
>:D<......@};-...
(13 iunie - Ziua Sfantului Anton de Padova , binecuvantarea crinilor si Binecuvantarea copiilor)
↧